Incompatibilitate evidentă dintre trecutul foarte maleabil al lui Dragoș Anastasiu în relația cu infracțiunea și prezentul care cere sacrificii.

Acesta a fost standardul discuțiilor organizate de televiziuni, de ziarele online sau de Marele Facebook.
Oamenii de bine sau cei care simulează binele nu-și revin din șoc.

Cum să dai timp de 8 ani taxă de protecție unui angajat ANAF?
Și dacă ai dat, nu poți schimba trecutul. Dar cu acest schelet strălucitor și cu vuvuzea la tine în dulap să accepți precum Maica Tereza un rol de tăvălug moral?

Mai ales că nu era un secret păzit cu strășnicie de un conclav sub jurământ. Deloc, era secretul lui Polichinelle. Procesul care a urmat perioadei de 8 ani de concubinaj cu mita a avut termene, a avut pronunțare, au fost audiați martori, iar cine ar fi vrut să obțină informații putea să facă asta doar un minim de efort. Ceea ce s-a și întâmplat după ce Anastasiu a devenit personaj important în Guvernul României.

Așadar, DE CE?

Există o explicație.
Taxa de protecție, șantajul, cumpărarea de influență, complicitatea au făcut și fac parte din realitatea românească dintotdeauna. Din cultura noastră.
Niciodată statul nu a fost suficient de puternic încât să diminueze peșcheșul, șpaga, mita, „dreptul”. Nu să le elimine, nimeni nu crede în minuni. Să le mai reducă.

În ultimii 35 de ani, oameni de afaceri, oligarhi și moguli au consolidat un mediu mlăștinos în relația cu instituțiile supranumite de forță. Și-au consolidat influența și averile prin contopirea imundă cu tentaculele corupte ale Statului.

În partea celalată, statul – care este format, reformat și controlat de politicienii versați și votați – și-a făcut în timpul ăsta propriile „standarde” de selecție pentru aleși și decidenți: oameni care au făcut compromisuri, care au vulnerabilități, care pot duce sistemul în aceeași direcție, pentru ei, nu pentru interesul public.

An după an, acest ecosistem a creat în fiecare localitate care are mai mult de două buticuri și o stație de butelii un standard de supraviețuire.
Aproape nimeni – mai sunt și excepții – nu poate să reziste pe piață dacă nu e „de-al lor”. Ideea de competiție economică a fost zdrobită permanent de înțelegerile între stat și „marele contriabuabil”.

Firma „apropiată de ei” nu trebuia să platească taxele și impozitele la zi, putea întârzia cu TVA-ul sau îl putea recupera când alții trăgeau oblonul. Și chiar i-au fost șterse datoriile, că să nu se mai încurce nimeni în numărat miliardele restante.

Iar statul datornic la stat este o variantă a aceluiași sistem, o supapă de tras sume enorme de la buget pentru obligațiile politice și pentru firmele de casă care sug cel mai bine de la datornicii de la stat.

În toate domeniile – de la fabrici și uzine la media – pactul a fost semnat cu reprezentanții sistemului. Că sunt ei angajați ANAF sau conducători de instituții, aleși locali sau sforari în partide, TĂCEREA s-a lăsat peste țară.
Nu trebuie deranjați, lucrează patriotic pentru binele populației.

„Totul va fi bine”, spunea inspectoarea ANAF

Iar dacă e vorba de mass media, efectul este același: TĂCERE. De la celebrul „Șantajul și etajul” al lui Pamfil Șeicaru la rețeaua din zilele noastre este doar un pas prin rafinarea metodelor.

Supraviețuirea economică a redacțiilor chinuite să ridice în slăvi un lider central, local sau un primar este cruntă o realitate. Într-un melanj de interese, contracte și transferuri subterane de bani, toată lumea e mulțumită. Redacțiile supraviețuiesc, liderii nu dau din banii lor.

De ce să nu-l alegem tot pe cel aflat în funcție, că uite, presa zice de bine de el? Nu e presa câinele democrației?
Îi dă comunicatele, îi transmit mesajele, îl arată la inaugurări sau când îi ia de guler pe cei care vor „răul” comunității.

Dacă erau lucruri de contestat aici, dacă liderul local ar fi avut vreo responsabilitate, nu scria presa?

Restul e TĂCERE.