POVEȘTILE BRAȘOVULUI. Prima cursă cu bicicletele între București și Brașov

În zorii zilei de 20 octombrie 1894, la șase și jumătate, în capătul Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei de mai târziu), un grup mic de curioși asista la un eveniment inedit. Două persoane îmbrăcate în haine de stradă, dar cu ghete înalte și ochelari rotunzi, urcau în șa pe două biciclete „de tip englezesc”, cu cadru greu și roți subțiri.

Unul era Constantin Cantilli, descris în presă drept „om de trup zdravăn și pasiune mecanică”. Celălalt, un cunoscut poet simbolist, aflat în plină efervescență creatoare. La 40 de ani, poetul Macedonski îşi dezvăluia o latură mai puţin cunoscută – aceea de sportiv. Cei doi temerari plecau în prima cursă dus-întors, cu biciletele, de la București la Brașov, orașe aflate, la acea vreme, în țări diferite.

În însemnările sale, lăsate posterității, poetul Alexandru Macedonski scrie pe larg despre orașul de la poalele Tâmpei. Mai multe detalii despre Brașovul sfârșitului de secol XIX, văzute prin ochii celebrului poet, puteți citi pe site-ul Casa Sfatului: https://casasfatului.ro/2025/11/03/prima-cursa-cu-bicicleta-bucuresti-brasov

„Dans pe pietre și noroi”

Călătoria a fost descrisă în primul număr din „Revista modernă“ (20 iulie 1897). Peripețiile din „extraordinară călătorie pe velocipede, de la București la Brașov, din zilele de 20—23 octombrie 1894“ sunt povestite, mai detaliat, și în broșura publicată de Cantilli în anul 1894: „PE VELOCIPED CURSA ÎNTRE BUCUREȘTI ȘI BRAȘOV”.

Broșura, citită în manuscris de Macedonski, începe cu o pagină a poetului, care laudă pe autorul Cantilli, care „are stil“, apoi adaugă: „îți pot spune următoarele: am încălecat pe velociped, ne mai vrînd să încalce Pegasul, fiindcă alții l-au schimbat într-o mîrțoagă și fiindcă el a ajuns astăzi mai deșirat și mai olog decît ar fi ajuns cel mai ticălos cal de bîlci. Simt dar o nespusă mulțumire să mă duc de-a lungul drumurilor, să cutreier câmpii și codri, să uit mișelia, grijile, mizeria orășenească“…

În aceeași broșură, Constantin Cantilli constată că marele avantaj al velocipediei este că te face să uiți orașul, ticăloșia lui, grijile și necazurile. Potrivit jurnalului, prima parte a drumului a fost „un dans pe pietre și noroi”, dar și o libertate nemaiîntâlnită.

Primele opriri, Tâncăbești și Ploiești

„Trecem pe șoseaua Kisselef, prin fața hipodromului Băneasa, pe la fortul Otopeni, unde este o cazarmă și soldații cînd aud trompetele velocipedelor ies și se uită cu jind la calul cu roate…“, descrie Cantilli primele momente ale cursei. Drumul a fost presărat cu numeroase și inerente peripeții. Prin sate, femeile își făceau cruce și priveau uluite la cele două curioase „arătări“, cocoțate pe și mai curioasele lor velocipede. O grămadă de copii se țineau după ei, și mai mai să-i dărâme, dacă nu ar fi avut cu ei nelipsita biciușcă prinsă de ghidon.

Unii țărani le spuneau vorbe de ocară, iar copiii aruncau, uneori, cu pietre. La 3 kilometri de Otopeni trec prin resturile padurii Vlăsiei. Cantilli notează: „Această pădure înfăşura în vechime capitala ţării într-o mantie de verdeaţă şi haiduci. Trâmbiţele, în mijlocul codrului se aud răsunătoare. Din când în când, ne întâlnim cu care. Roțile își urmează mersul şuierător și pare că mişcarea, în loc să ne obosească, ne mărește puterile”. Trec apoi în viteză prin Săftica, un sat care, la acea vreme, avea numai 2 case.

La Tâncăbești, la 30 km de punctul de plecare, au făcut un prim popas. Trecuse o oră și jumătate de la plecare, deci prinseseră 20 de kilometri medie orară. O cifră de certă valoare pentru anul 1894, ținând seamă de starea șoselelor și, mai ales, de curioasele „aparate” care cântăreau câteva zeci de kilograme. După o mică gustare la un han din localitate, ajung la Ploiești la ora 10. Aci, o nouă haltă. Prilej pentru curioși, majoritatea tineri, să se strângă droaie în jurul lor și să privească cu nespusă curioziate atât turiștii cât și ciudatele obiecte pe care le încalecă.

Vizită la Castelul Peleș

După o jumătate de oră, în care se reconfortează cu o „călugărească veche și icre de neuitat“, Macedonschi și Cantilli pornesc din nou la drum, oprindu-se abia la Câmpina. De aici până la Sinaia, ei vor pedala pe o burniță deasă și rece de toamnă. La Sinaia, își lasă velocipedele la Hotelul Caraiman.

Cei doi vizitează castelul Peleș, de a cărui arhitectură poetul Macedonschi, un antimonarhist convins, nu se arată de fel încântat. Cantilli îi notează aprecierile: „Peleșul este reprezentantul exact al epocii burgheze… E lipsit cu desăvârșire de măreție“. Pleacă din nou la drum, tot pe burniță, deși după amiaza era pe sfârșite. PrinBuşteni trec noaptea. Aproape de miezul nopții ajung la graniță, în Predeal, unde li se dă bilet de liberă trecere spre Brașov. Înaintarea devenise foarte anevoioasă din pricina întunericului și a șoselei alunecoase. Mâinile înghețate abia mai stăpîneau ghidonul. Coboară cu bine totuși serpentinele spre Timiș și, în sfârșit, zăresc luminile Brașovului.

Vizită prin oraș

Au ajuns la Braşov a treia zi de la plecare, noaptea, uzi leoarcă, după ce pedalaseră sub ploaia rece de toamnă, de la Câmpina şi până la poalele Tîmpei. Şi-au revenit în căldura restaurantului unui hotel, „cu berea dinainte și cu friptura de vițel umplută pe sub piele“. „Îndată ce ne urcarăm în odaie, căzurăm într-un somn letargic” notează Cantilli. A doua zi, în zori, cei doi sportivi pornesc să viziteze oraşul. Macedonski, deși vorbește cu mai mulți brașoveni, nu-și spune numele, de teamă să nu fie acuzat că a trecut graniţa cu vreo misiune revoluționară secretă.

Prudenţă justificată, având în vedere că ideile democratice şi mai ales sentimentele antimonarhice îl puseseră deseori în situații neplăcute. „Braşovul se distinge printr-un pavagiu bun” – scrie Cantilli – „prin multă curăţenie, prin aerul cel viu de care este înfăşurat”. „Vizitând diferite magazine, același autor consemnează: „Fiecare obiect îşi avea farmecul său provincial , erau căni de bere de faianţă cu capac de zinc sculptat, vase al căror cuprins trebuie să fie enorm. Ele ar fi fost la locul lor pe poliţe de cămine în vechi castele”.

Plecarea din Brașov

Pe Strada Republicii – pe atunci denumită Ulița Principală -, poetul remarcă „tencuiala sobră a caselor, dantelăria tâmplăriei și lipsa păcatului vizibil”, dar și aerul straniu de „fortăreață care nu a fost cucerită niciodată de cuvânt”.

În același jurnal, poetul povestește despre un han din Schei, unde o familie de grădinari sași le-a servit „pui în sos dulce și pălincă ce arde în gât ca un vers blestemat”. Poetul vizitează și Biserica Neagră, lăsând o frază memorabilă: „Biserica aceasta nu caută rugăciunea. Ea o impune.” La ora zece şi jumătate şi-au încheiat mica raită prin oraş. Deşi cerul era întunecat, iar „norii apăsau munţii cu o ceaţă groasă şi frigul, în loc să se domolească, creştea”, Macedonski, însoțit de tovarășul său, a plecat din Braşov. Tot anonim şi discret cum venise.

Probleme pe drumul de întoarcere

Drumul spre Capitală e presărat cu câteva defecțiuni mecanice, care le răpesc timp și, pe deasupra, se pornește o vijelie teribilă. „Pe șosea nu se mai zărește decât dâra albă a noroiului. În stânga și în dreapta este un întuneric funebru: vântul ascuțit ne intră în auzuri. Nu mai este vorbă să ajungem în Ploiești, ci doar în hanul izolat de sub clina dealului”, notează Cantilli. Înnoptează în apropiere de Ploiești, la hanul „Cele două cârciumi“.

La Pucheni, poetul are o pană, una dintre pedale înțepenindu-se. Cantilli are și el probleme. Șaua de la velocipedul său îşi se aplecase înainte, deformând arcul care o susținea. În timp ce hangiul din Pucheni le pregăteşte un ceai, cei doi își repară velocipedele. Totuşi, defecţiunea de la velocipedul lui Macedorchi va avea repercusiuni asupra desfăşurării ulterioare a cursei.

Pe deasupra, se dezlănţuie şi o furtună. Ajung la „Capul podului“, locul de unde plecaseră, abia pe înserat. „În trei zile îndeplinisem cea mai extraordinară cursă din câte s-au făcut pînă acum la noi; mergerea la Brașov și retur s-a făcut între 20 și 23 noiembrie“ – își termină povestirea velocipedistul Cantilli.

Cursa bicicliștilor brașoveni

Experiența celor doi poeți-bicicliști a inspirat și alți temerari în străbaterea drumului dintre Brașov și București cu velocipedele. Astfel, următoare excursie cu velocipedul între Brașov și București, notată de presa timpului, a fost făcută trei ani mai târziu. „Gazeta Transilvaniei” anunța în 1 iunie 1896: „Câţiva velocipedişti din Braşov vor face de Rusalii o escursiune la Pradeal, Sinaia, Ploesci şi Bucuresci. Vor pleca din Braşov.

Sâmbătă după amezi cu velocipedele până la Dârste şi de acolo cu trenu pănă la Predeal. La 4 şi jumătate ore d. a. plecă din Predeală şi sosesc la 6 ore în Sinaia, unde vor rămână peste noapte. Plecarea din Sinaia prin Câmpina la Ploesci va fi Duminecă dimineaţă la 4 ore. In Ploesci vor rămâne peste noapte. Din Ploesci pleca luni diminața la 4 ore și vor ajunge în Bucurescî la 8 ore dimineața. Distanța întreaga e cam de 176 chilometri, durata călătoriei cam 13 ore.”

Cine era Cantilli

Cantilli era inginer mecanic de formație, cu studii în Franța, pasionat de biciclete, motoare și aparate de zbor. Născut în comuna Otopeni, Ilfov, la 20 iunie 1875, era fiu de moșier. Și-a început studiile la Paris și Bruxelles. Întâi politehnice, apoi de artă dramatică, întrerupte brusc, din motive financiare, după 1907. A fost membru fondator al Societății Velocipediștilor din București, înființată în 1885. Cantilli deținea un atelier de reparații și import de biciclete pe Calea Moșilor. Era cunoscut pentru demonstrațiile sale spectaculoase din Grădina Cișmigiu, unde organiza „curse cu obstacole” și „slalom printre butoaie”.

14 ani după cursa București – Brașov, Cantilli avea să fie autorul unui raid pe bicicletă, de unul singur, faimos pe atunci, București-Paris.  După 1890, numele său apare și în contextul dezvoltării primelor automobile din România.

În 1900, a stabilit recordul de parcurgere pe bicicletă a distanţei Bucureşti – Paris. Cantilli scoate, la București, în 20 iulie 1897, „Revista modernă. Publicațiune bimensuală științifică, literară și în special sportivă“, în paginile căreia aflăm semnături ca: Alexandru Macedonski, Cincinat Pavelescu, Ion Theo (Tudor Arghezi) ș.a. De asemenea, a fost autorul volumelor: „Bertha” (poemă în versuri), București, 1900; — „Aripi de vis”, — București, 1903; „Din sborul bicicletei, București-Paris”, — București 1912 ; — „Sindus” tragedie; — „Sapho” — tragedie în trei acte București, 1939.

Este, ca și Macedonski, poet, dar și inventator amator. Brevetază diferite masini (agricole, de sondaj petrolifer etc). În 1939 se interesa până și de aeronautică. Participă la curse de biciclete până la o vârstă foarte înaintată. Moare, cu desăvârșire uitat, în 1949.

Macedonski, un poet nonconformist

Născut la 14 martie 1854, în București, Alexandru Macedonski a fost poet, prozator, dramaturg, eseist și publicist. Era cunoscut pentru temperamentul său coleric, dar și pentru dorința de a sparge tiparele literaturii epocii. A înființat revista „Literatorul”, unde a promovat simbolismul și poeții tineri – printre care și George Bacovia.

A fost fascinat de știință, tehnologie și sporturi noi – inclusiv ciclismul. Călătoria cu velocipedul este o dovadă a interesului său pentru modernitate. Opera sa include poeme celebre precum „Noaptea de decemvrie” sau „Rondelurile rozelor”, dar și un manifest vehement împotriva poeziei tradiționaliste. În publicistică, Macedonski a fost acid și ironic.

A intrat în numeroase polemici, inclusiv cu Eminescu și Caragiale, stârnind scandaluri publice, care, ulterior i-au afectat cariera literară. În anul 1883, Macedonski scrie o epigramă ironizându-l pe Eminescu: „Un X… pretins poet-acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aș plânge dacă-n balamuc/ Destinul lui n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc/ Și nu e azi decât nebun. Epigrama a stârnit o imensă indignare publică, distrugându-l moralmente pe autorul ei. Fiind refuzat de aproape toate publicațiile din țară, în 1884 părăsește țara, stabilindu-se la Paris, unde începe să scrie în franceză. Întors în țară își reia cu greu activitatea publicistică.

În 1901, soate ziarul „Forța morală” în care îl sprijină pe infamul ziarist Constantin Al. Ionescu, cel care își semna articolele cu pseudonimul Caion. Caion îl acuză pe Caragiale, într-o serie de articole din „Revista literară”, că ar fi plagiat „Năpasta” după drama autorului maghiar Istvan Kemeny, care ar fi fost tradusă în româneşte la Braşov, în 1848, de Alexandru Bogdan. Acest lucru a fost dovedit ulterior, într-un celebru proces, ca fiind fals. Orbit de resentimente împotriva lui Caragiale, care-l ironizase acid de nenumărate ori în „Moftul român”, Macedonski a apărat impostura lui Caion, pierzându-și complet credibilitatea în fața opiniei publice.

Moare în 24 noiembrie 1920, după ce, în anii Primului Război Mondial, familia lui a trecut printr-o cruntă sărăcie.