Elegie pentru Ionel și Maricica

În ianuarie 1990, mi-a apărut prima caricatură cu Ion Iliescu, mare, pe coperta revistei „Replica”. Era prima publicație de opozițe din oraș, după vreo patru decenii de cenzură. A fost o minune că – poate din neatenție – muncitorii tipografi n-au oprit lucrul, iar publicația a ieșit pe tarabe. Câte amenințări mi-am primit atunci! Un „colectiv al oamenilor muncii” dintr-o întreprindere brașoveană cerea ultimativ, printr-o scrisoare deschisă primită la redacție, să fiu grabnic interzis, amenințând cu represalii. Am primit și câteva înjurături telefonice. Ba, chiar, am stricat niște așa-zise prietenii. Dar cea mai indignată a fost o cunoștință, tanti Maricica, femeie mică de statură și foarte aprigă. Nu-i venea să creadă că mama, femeie la locul ei, crescuse așa un măgar.

Pe tanti Maricica, o prinsese Revolutia făcând cozonaci. Femeie curajoasă a ieșit chiar în fața scării să-i apostrofeze pe nenorociții care făceau scandal cu o mitralieră. „Încetați odată și lăsați-ne să dormim!”, le-a strigat cu pumnul ridicat.

Dincolo de deranjul nocturn, Revoluția de la televizor a prins-o atât de tare, ca nu l-a mai putut scoate din suflet pe Ionel. Așa-l alinta ea, Ionel Iliescu. L-a iubit ca o nebună!

Dar a și urât, la fel de sincer, alături de el. Cu ochii lipiți de televizor, i-a injurat cu năduf pe odioșii dictatori care „au întinat nobilele idealuri ale socialismului”, apoi pe „intelectualii” care voiau să vânda țara. A scrâșnit din dinți, încleștându-și pumnii, atunci când „ungurii au vrut să ne fure Ardealul”. A tremurat speriată la gândul că vine regele si-i aduce cu el moșierii, care o să le pună botnițe țăranilor. I-a drăcuit cu toată energia pe cei care, deși „n-au mâncat salam cu soia”, ar fi vrut să ne conducă. Ar fi omorat cu mâna ei câțiva golani din Piața Universității, dar s-a mulțumit să-i aclame pe mineri, atunci când mai făceau ordine prin Bucuresti. Pe „Căposu ăla” l-ar fi bătut cu făcălețul, iar când auzea de țărăniști sau liberali se congestiona atât de tare, încât te așteptai să cadă secerată de apoplexie.

În portmoneu, sub o bucată de plastic transparent, a purtat, ani în șir, poza lui Ionel, zâmbind cu gura până la urechi. L-a sărutat cu dragoste de fiecare dată când a avut de împărtășit o bucurie.

Saraca tanti Maricica! A trecut însa și peste o mulțime de dezamăgiri. Lucrurile în care credea cu atâta tărie s-au risipit ca o ceață subțire. Întreprinderea la care lucra a fost dată pe gratis, iar ea disponibilizată, cu puțin înaintea pensiei. Locuința în care locuia a fost câștigată de foștii proprietari. Țara a fost vândută imperialiștilor de la NATO, apoi capitaliștilor veroși din Uniunea Europeană. Ionel a îmbătrânit și a ajuns să se plimbe cu fostul rege, braț la braț. Doamne-Dumnezeule, cum le-a suportat sărmana tanti Maricica, una, câte una!

Am evitat, atunci când s-a întâmplat să o mai întâlnesc, să scap vreun cuvințel despre politică, dar am continuat să fac caricaturi cu Iliescu. Zeci, poate sute.

Au trecut aproape 20 de ani de când tanti Maricica a murit tristă și saracă, fără nici un ban în portmoneu. Doar cu o poză veche și scorojită, de care nu s-a despărțit niciodată, pusă în buzunarul sacoului negru cu care a fost băgată-n pământ.

Ion Iliescu s-a retras cu greu din politică și s-a încăpățânat să trăiască până la adânci bătrâneți. Bătrânul politician, pe care altădată îl votau cu entuziasm mai mult de 85% dintre români, n-a mai contat în politică. Iar ieri, la peste 95 de ani, a murit și el.

Astăzi, noua generație de Maricici și-a găsit un alt chip pe care să-l venereze, reciclând sloganele vechi. Unele lucruri, odată uitate, se repetă.

Și eu am păstrat, pe niște hârtii vechi și scorojite, decupate din ziare, în sertarele unui birou, multe dintre caricaturile publicate în urmă cu mult timp. Și m-am gândit să pun aici câteva, ca o pioasă pomenire. Spre neuitare.