„O turmă întreagă de rinoceri traversează strada. O armată de rinoceri coboară bulevardul! Privește în toate părțile. Pe unde să ies? Pe unde să ies? Măcar dacă s-ar mulțumi să mărșăluiască doar prin mijlocul drumului. Dar văd că invadează și trotuarele! Pe unde să ies de aici?” (Eugène Ionesco  – Rinocerii)

 

1979, 23 NOIEMBRIE

În ultima zi a Congresului al XII-lea al P.C.R. Sala Palatului e tixită de activiști. Secretari de partid, mai mari sau mai mici, adunați din toate județele țării, ca la comandă, aplaudă ritmat și ovaționează. Fiecare privește concentrat spre prezidiul numeros de pe scenă, dar, din când în când, cu coada ochilor își supravegează vecinii.

Ceaușescu pare un pitic pierdut în mijlocul scenei între Ilie Verdeș și Constantin Dăscălescu, două pachiderme obosite de genoflexiunile pe care trebuie să le facă atunci când se aplaudă în picioare.

Deși se anunță încheierea discuțiilor, veteranul Constantin Pârvulescu se ridică din prezidiul reuniunii și cere să ia cuvântul. Ștabii comuniști privesc temători unii la alții. Elena Ceaușescu bânguie ceva despre regulament, dar soțul ei aprobă cu o mișcare de mână prin care îl invită la microfon. Bătrânul comunist avea, la 84 de ani,  o funcție decorativă în Comisia Centrală de Revizie. Câțiva vechi tovarăși îi știau meteahna, aproape sinucigașă, de a-și critica șefii. În ’44 îl înlocuise pe Foriș de la conducerea partidului, iar în ’61 îl contestase fățiș pe Dej. Cunoscuse toate subteranele comuniste, încă din timpul Primului Război Mondial, când colaborase cu armata rusă bolșevizată din Iași. Era pionierul comunismului, omul care se luptase o viață întreagă pentru a aduce sistemul sovietic

Îl detesta pe Ceaușescu, un copil scandalagiu, pe care-l cunoscuse la închisoarea Doftana. I se părea de neimaginat că puștiul pe care toți îl luau peste picior pentru că era bâlbâit și de care se vorbea pe la colțuri că fusese sodomizat de tovarășul Marcovici, să ajungă acum stăpânul absolut al țării și să fie lăudat cu atâta lipsă de rușine. Nici pe Ceaușeasca n-o înghițea. În 1950, cutrei ăsteia plină de tupeu îi respinsese dosarul fals de ilegalistă.

Acum, la optzeci de ani rămăsese printre puținii care știau adevărul despre crimele partidului, despre micimea familiei Ceaușescu și despre falsitatea congresului la care participa. Situaţia devenise absolut de nesuportat. Voia cu tot dinadinsul să spună adevărul în gura mare. Chiar de la tribuna congresului.

„Ceaușescu se sustrage controlului partidului!”. Sentința bătrânului înmărmurește pentru o clipă toată sala. Nimeni nu mișcă, într-o clipă totul a înghețat. Cineva din primul rând cu un chip vânăt urlă cu pumnul ridicat: „Nu e corect!”. Altcineva se ridică împungând aerul cu fruntea și  scandează „Ceaușescu reales la al doișpelea Congres!”. Ceilalți îl urmează într-un muget colectiv. Zgomotul crește, iar griul costumelor din sală acoperă totul. Se aude ca un tropăit de copite, ce ridică un nor de praf, prin care, condus de doi tovarăși, Pârvulescu dispare.

Zece ani mai târziu, animalele turbate din menajeria lui Ceaușescu vor umple străzile de sânge

 

1990, 15 IUNIE

Profesorul de marxism N.S. Dumitru dă ușor din cap, ascultând cu interes discursul pe care-l recita cu convingere tovarășu’ Jenel, vechiul lui prieten. De două zile, dormise pe sponci. Vorbise încontinuu  la telefon cu liderii FSN din Valea Jiului, din Motru, din alte centre industriale ale țării, coordonase trenuri speciale și autobuze, care să aducă „detașamentele de muncitori” la București. Tot el le organizase încartituirea. Cearcănele îi trădează oboseala. Este totuși singurul aflat la tribuna improvizată pe niște scări din uriașa sală de la RomExpo a cărui atenție e țintită pe lider. Ochii celorlalți, niște tipi solizi, lați în umeri – îmbrăcați în costume, sau în echipamente noi de mineri – se mișcă rapid, scanând cu atenție orice posibil pericol. Miron Cozma nu este în salopetă, dar cămașă neagră este perfect asortată cu privirea sumbră care plutește pe deasupra mulțimii din sală.

Tovarășu’ Jenel recită cu dezinvoltura pe care numai un vechi propagandist o putea etala cu atâta naturalețe. Felul apăsat în care accentuează unele cuvinte și tusea scurtă cu care își reglează glasul fascinează mulțimea din fața lui. Îi place cum spune „masele largi de oameni ai muncii”, clătinând capul cu o mișcare scurtă, ca și cum ar ține ritmul unui cântec. Discutase cu el de multe ori, ferindu-se de urechile Securității, despre cum ar trebui reformat comunismul. Lumina venea din nou de la răsărit, la fel ca în tinerețea lor, când fuseseră studenți. El la Leningrad, iar Jenel la Moscova.

Tovarășu’ Jenel e în vervă, dar nu dă din mâini ca la alte discursuri. Ține mâinile îndoite cu pumnii lipiți ca și cum ar ține niște hățuri invizibile. „Sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească. Oameni de nădejde la bine, dar mai ales la greu!”. Mugetul minerilor care umpluseră sala RomExpo pare venit din adâncul pământului. Din masa cenușie de salopete, lămpașele aprinse sclipesc  ca ochii unei turme de animale furioase. Imensa cireadă tăvălise tot Bucureștiul. Cozile de târnacop, asemenea coarnelor masivelor animale venite din junglă, fuseseră lustruite pe străzile capitalei.

Primvicepreședintele FSN, N.S. Dumitru, ca un comunist convins, avea încredere în rolul revoluționar al proletariatului. Dar turma furioasă, pe care chiar el o dezlănțuise îl înspăimânta. După întrunire, s-a grăbit să le împartă delegații de participanți la „garda națională”, urcându-i în autobuzele care să-i ducă înapoi.

În urma lor, dezastru. Morți, schilodiți, oameni tocați cu bâtele și furtunele groase de caucic, arestați și reținuți fără niciun motiv, imobile devastate, redacții de ziare făcute praf. O gloată de animale furioase zdrobise un întreg oraș.

 

2024, 24 NOIEMBRIE

Așezat în fotoliu, domnul Sergiu îl urmărește pe Călin, fostul lui protejat. Este pensionar special de foarte mult timp și are multe privilegii. Dar vederea i-a slăbit. Nici ochelarii nu-l ajută prea mult, dar aude încă foarte bine. Îi place cum vorbește. L-a pregătit încă de când era un tânăr promițător, chiar dacă fusese doar un absolvent mediocru de Agronomie.

Domnul Sergiu are aproape 90 de ani și ar putea povesti multe. Dar unele lucruri este mai bine să rămână secrete. Poate, de aceea, nu a comentat niciodată motivul pentru care Ceaușescu l-a înlăturat  din postul de traducător personal. Până la urmă, dictatorul a fost împușcat, iar tovarășii de la Moscova și-au înfipt temeinic oamenii în conducerea României. Pe el au pus la Externe, unde s-a ocupat să ascundă bugetul acoperit al Serviciului de Informații Externe în organigrama ministerului. N-a fost greu, șeful SIE era un fost spion KGB cu multă experiență. .

Pe Călin l-a acoperit în politică, șef al tineretului unui partid ecologist. Apoi, l-a sprijinit să urmeze un curs important despre politicile de mediu și să fie uns secretar general al Ministerului Mediului. A fost nevoie de trucarea concursului pentru ocuparea postului, dar ministrul de atunci era de-al lor și i-a mărit nota din pix. Au urmat mulți ani în care Călin a fost numit, tot din pix, bineînțeles, șef al mai multor asociații bine stipendiate, unde era rost de sifonat sume imense. Au fost și parteneri într-o firmă implicată în tunurile marilor privatizări.

Dar de atunci trecuseră mulți ani, iar acum Călin este acum la un pas să devină președintele țării.

Ca fost diplomat, domnul Sergiu admiră ținutele elegante și discursurile seducătoare, care reușesc să nu spună nimic. Iar Călin, pupilul lui, în clipurile care au inundat internetul, este impecabil îmbrăcat. Are gesturi studiate și spune cuvintele rar, aproape silabisite. Rostește doar adevăruri mari, definitive. Fiecare frază pare o sentință. Are un ton profetic, care se sprijină pe pauze lungi. Timbrul vocii este când grav, când brusc metalic, ca o ușă închisă prea tare. Mușcă din cuvintele importante, șuierându-le printre dinți. Își lasă vocea să scadă până la șoaptă, apoi izbucnește pe un cuvânt, scurt, sec, definitiv. Înainte să spună ceva controversat, închide ochii o clipă, ca și cum ar lua lumină dintr-o sursă interioară. Când simte că a spus „adevărul”, se oprește brusc. „Asta este!” – formula lui de închidere, egală cu o ușă trântită.

Milioane de oameni îl ascultă fascinați, și simt o dorință arzătoare să sfarâme lumea asta nedreaptă. Să calce totul în picioare. Iar pe frunte, deasupra nasului, le apare o ciudată umflătură.

Domnul Sergiu  își pipăie fruntea. Este entuziasmat, dar nu mai vede ca altădată. Altfel, ar citi șirul nesfârșit de comentarii care urmează clipului cu  discursul lui Călin. Aude însă ceva nedeslușit. Un ecou înfundat. Seamănă cu un zgomot ritmat de copite care tot crește.

Sigur, de data aceasta, vor călca totul în picioare.